TĂCEREA CLIPEI

lângă mare

Tăcerea clipei a-mpietrit câmpia

S-a scurs din vene năucite vinul,

Iar flinta verii a scuipat veninul

De fierbinţeală, amuţind vecia.

Aruncă ziua către stânci seninul,

Oprind din zborul tandru păpădia,

Clipeşte stins din minaret geamia,

Îşi plâng delfinii înspre larguri chinul.

Cuprinsul palmei peste pietre frige

Şi soarele e doar un veşted disc.

A prins sirena mărilor să strige

Cioplind din albul val un obelisc.

Sămânţa serii în nisip se-nfige

Şi mierla-şi varsă patima din plisc.

În umbra zilei aripa se-mplântă Şi-acoperă uimirile cu pana.

Un strigăt stins îmi sfredeleşterana

Iubirilor ce nu mă mai frământă.

Lumina stinsă-şi leapădă sutana

Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă.

Talaz fugar pe mal se ia la trântă

Cu liniştea ce-mi pustieşte dana.

În iarbă-ngenunchez şi-mi ceriertare

Cărărilor ce le-am urcat pieptiş.

Un fir de iarbă-nfige în uitare

O sabie cu-nsângerat tăiş

Şi pasărea rămasă-n aşteptare

Îmi tăinuieşte-adâncul dinfrunziş.

OPREȘTE-TE!

“dacă aţi avea credinţă cât un bob de

muştar, aţi muta munţii din loc“

Iisus

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă

Invidia. Să-i pregătesc arestul

În care nu-şi mai poate scrie testul

Tremurător în carne, ca o vargă.

Să smulg Trufia spornică-n risipă

Şi Îndoiala să o prind din mers,

Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;

Să mă citesc în spaţiul unui vers.

Destul ar fi să cred în mine-o clipă.

Aş deveni stăpân pe univers.